întrebat:
— Tati, acum ferma este a noastră?
M-am uitat spre hambarul pe care îl construisem împreună cu bunicul, spre pomii pe care îi plantase cu zeci de ani în urmă și spre casa în care crescusem.
Am zâmbit.
— Nu, fiule. Noi suntem ai fermei.
Copiii au râs fără să înțeleagă pe deplin.
Dar eu înțelesesem.
Bunicul nu îmi lăsase cea mai valoroasă moștenire în acte.
Mi-o lăsase în încrederea că pământul pe care îl îngrijisem împreună nu va ajunge niciodată doar un alt proiect imobiliar.
Iar de fiecare dată când