trebuie.”
Am stat mult timp pe podea, lângă mașina ei de cusut.
Ciudat era că nu simțeam furie.
Simțeam rușine.
Mama murise de trei ani și încă încerca să-mi amintească ceva ce eu uitasem: că am dreptul să spun nu.
În dimineața următoare m-am trezit înaintea lui Ovidiu.
Mi-am făcut cafeaua și am sunat cumpărătorii.
— Îmi pare rău, dar întâlnirea de astăzi se anulează. Proprietatea nu mai este de vânzare.
— Dar soțul dumneavoastră ne-a spus că…
— Știu ce v-a spus soțul meu. Casa este a mea.
Am închis.
La zece