dacă proprietatea ar fi vândută și dacă, după moartea ei, casa urma să rămână exclusiv pe numele meu.
La început, mama crezuse că era doar curios.
Apoi îl auzise spunând:
„Nu-ți face griji. Oricum Elena face ce-i spun eu.”
Am închis ochii.
Nu era doar propoziția aceea.
Era faptul că, după trei ani, exact asta se întâmpla.
Ovidiu hotărâse că vindem.
Ovidiu negociase.
Ovidiu stabilise ce facem cu banii.
Iar eu urma doar să semnez.
Am continuat.
„Casa aceasta este a ta, Elena. Nu pentru că valorează bani, ci pentru