e alta.
Când l-au dus pe Vlad afară, ca să-l predea, i-au pus cătușele chiar oamenii lui. Colegii cu care râsese peste noapte prin ușa celulei mele. Unul dintre ei, cel tânăr care-mi zisese „să trăiți”, i le-a strâns la încheieturi cu privirea în pământ.
M-am uitat pe geam cum îl urcă în mașină. Nu am simțit bucurie. Am simțit doar o oboseală adâncă și, undeva sub ea, o liniște.
M-am gândit iar la tata, la palmele lui crăpate, la salopeta unsă, la vorba aia din gară. „Să nu te