— Bogdan, eu am crezut că nu mai vrei să fii acasă.
A ridicat brusc privirea.
— Ce?
— Ai ratat aniversarea noastră. Ziua Marei. Sărbătorile. Nu veneai acasă. Nu vorbeai cu mine. Au existat nopți în care m-am întrebat dacă mai vrei familia asta.
A început să plângă.
Același tremur al umerilor pe care îl văzusem în dormitor.
Doar că de data aceasta nu și-a mai șters lacrimile înainte să mă uit la el.
— Mi-a fost frică, spuse.
A fost prima dată când l-am auzit spunând asta.
Nu „sunt obosit”.
Nu „a