că fiul ei merita adevărul, nu un mormânt și întrebări fără răspuns.
Operația a continuat încă două ore.
La final, Andrei era stabil. Intubat. În viață.
Când a ieșit din sală, halatul îi era pătat de sânge, iar picioarele îi tremurau.
Pe hol, pe un scaun de plastic, stătea Matei.
Avea șapte ani. Ochii mari. Neliniștiți.
Când a văzut-o, a sărit în picioare.
— Mami!
L-a strâns în brațe cu toată puterea.
— Ești bine? l-a întrebat ea, mângâindu-i părul.
— Da… Eu eram la clubul de fotbal. Și un domn m-a întrebat