de când îl cunoscusem, nu mai avea pe cine să domine.
În seara aceea, Valeria a plecat cu mine.
Înainte să urce în mașină, s-a întors și a privit casa.
— Credeam că acolo era căminul meu.
Am strâns-o în brațe.
— Nu o casă este căminul. Ci locul unde nimeni nu te face să-ți fie frică.
Au urmat luni de terapie, procese și multe discuții dureroase.
Nu a fost ușor.
Dar, încet, fiica mea a început din nou să zâmbească.
Într-o dimineață, în timp ce beam cafeaua împreună, mi-a spus:
— Mamă,