Lasă vasele și adu-i mamei mele încă o porție de mâncare

de când îl cunoscusem, nu mai avea pe cine să domine.

În seara aceea, Valeria a plecat cu mine.

Înainte să urce în mașină, s-a întors și a privit casa.

— Credeam că acolo era căminul meu.

Am strâns-o în brațe.

— Nu o casă este căminul. Ci locul unde nimeni nu te face să-ți fie frică.

Au urmat luni de terapie, procese și multe discuții dureroase.

Nu a fost ușor.

Dar, încet, fiica mea a început din nou să zâmbească.

Într-o dimineață, în timp ce beam cafeaua împreună, mi-a spus:

— Mamă,