care i-l luam soției mele de 30 de ani, fiindcă ei nu i-au plăcut niciodată trandafirii scumpi din vitrină. Mirosea a fân și a vară. În spatele meu, curtea școlii de cartier fojgăia de lume și mirosea a tei.
— Cum adică să mă fac că sunt tatăl tău? am întrebat-o.
Fetița s-a uitat în pământ. Avea o rochiță albastră, călcată cu fierul până se vedeau dungile, dar cu manșeta cusută de mână, cu ață puțin mai deschisă la culoare.
— La toți e cineva, a șoptit. La mine e scaun gol.