La 64 de ani, am decis în sfârșit că nu voi mai merge niciodată la copiii mei acasă fără să fiu invitat

mea, m-am trezit fără așteptări.

În anii precedenți stăteam lângă telefon, sperând ca familia să-și amintească.

De data aceasta aveam planuri.

Mircea și ceilalți rezervaseră o masă la un restaurant.

Pe la zece dimineața, fiica mea m-a sunat.

— La mulți ani, tată!

— Mulțumesc, draga mea.

— Ce faci astăzi?

— Ies la masă.

— Cu cine?

— Cu prietenii.

Din nou acea pauză.

— Noi voiam să venim pe la tine diseară.

Am rămas tăcut.

Nu pentru că voiam să o pedepsesc.

Pur și simplu mi-am amintit de seara aceea ploioasă.

De zâmbetul forțat.

De