La 64 de ani, am decis în sfârșit că nu voi mai merge niciodată la copiii mei acasă fără să fiu invitat

un bărbat de vârsta mea s-a așezat pe banca de lângă mine.

Îl chema Mircea.

Avea șaizeci și șapte de ani, fusese profesor de muzică și venea aproape zilnic în parc cu o tablă de șah.

— Jucați? m-a întrebat.

— Prost.

— Perfect. Și eu.

Am râs.

Așa a început.

Prin Mircea am cunoscut încă trei oameni. Ne întâlneam miercurea la șah și vinerea la o cafenea mică din centru.

Când au aflat că am o chitară, m-au convins s-o aduc.

Nu mai cântasem în fața cuiva de aproape treizeci de ani.