le confundasem ani întregi cu grija.
— Și totuși ai continuat să-l primești aici.
Ileana a privit spre fotografia fiului ei.
— Era copilul meu. Am sperat mereu că într-o zi îți va spune adevărul.
— Nu mi l-a spus.
— Știu.
Pentru prima dată după moartea lui Nicolae, am plâns altfel.
Nu de dor.
Plângeam pentru femeia care fusesem și pentru toate lucrurile la care renunțasem fiind convinsă că nu eram în stare să le fac.
Ileana mi-a strâns mâna.
— Ai venit singură până aici?
Am dat din cap.
— Și ai luat permisul