„Îmi pare rău, Nicolae. Nu pot face asta.”
Era exact propoziția pe care fratele meu o scrisese cu douăzeci și doi de ani în urmă.
Am recunoscut-o imediat.
Aceeași scriere grăbită.
Aceleași litere înclinate.
Pentru o clipă, sala a dispărut din jurul meu.
M-am văzut din nou în apartamentul acela mic.
Trei bebeluși plângând.
Trei biberoane.
Trei pătuțuri împrumutate.
Și eu, speriat, încercând să par mai curajos decât eram.
Iunia a continuat să citească.
„Nu merit să fiu tatăl lor. Sunt