să meargă de-a bușilea, Bruno îl urmărea pas cu pas, atent să nu se lovească de el. Era blând, răbdător și incredibil de grijuliu.
Au trecut doi ani.
Într-o după-amiază de primăvară, Bruno nu s-a mai ridicat din culcușul lui.
Veterinarul ne-a spus că venise timpul.
L-am ținut de cap în brațe, iar băiețelul, care acum vorbea în propoziții scurte, l-a mângâiat pe bot și i-a șoptit:
— Mulțumesc, Bruno.
Parcă așteptase să audă exact asta.
A închis ochii liniștit.
L-am îngropat sub un stejar, într-un loc unde iarba rămâne verde