În fiecare dimineață, vecina mea, Barbara, scotea la poartă trei, patru, uneori chiar cinci saci uriași de gunoi

doar lacrimi.

Barbara a început să plângă.

În lunile următoare, vecinii au ajutat-o să doneze hainele și jucăriile care puteau fi folosite de alți copii.

O parte dintre desene au fost scanate și transformate într-o carte pe care o putea răsfoi oricând.

Restul lucrurilor au plecat, încet, unul câte unul.

Într-o dimineață, am observat că la poartă era un singur sac.

Peste câteva săptămâni, niciunul.

Barbara uda florile și zâmbea.

— Astăzi este prima zi în care nu am mai simțit că îl pierd din nou, mi-a spus.

— Și unde este