doar lacrimi.
Barbara a început să plângă.
În lunile următoare, vecinii au ajutat-o să doneze hainele și jucăriile care puteau fi folosite de alți copii.
O parte dintre desene au fost scanate și transformate într-o carte pe care o putea răsfoi oricând.
Restul lucrurilor au plecat, încet, unul câte unul.
Într-o dimineață, am observat că la poartă era un singur sac.
Peste câteva săptămâni, niciunul.
Barbara uda florile și zâmbea.
— Astăzi este prima zi în care nu am mai simțit că îl pierd din nou, mi-a spus.
— Și unde este