plecat trântind ușa.
Niciunul dintre noi n-a vorbit câteva secunde.
Apoi Silvia s-a așezat.
Și a început să plângă.
Nu frumos.
Nu discret.
Plângea cu tot corpul, cu mâinile peste față, încercând să tragă aer.
Am mers lângă ea.
— Mamă…
— Sunt aici.
— Nu mă lovește.
Am înghețat.
Nici măcar nu întrebasem.
— Nu mă lovește, a repetat. Știu la ce te gândești.
— Atunci spune-mi la ce ar trebui să mă gândesc.
Și încet, printre lacrimi, mi-a povestit.
Grigore îi controla mâncarea.
O cântărea în fiecare luni dimineață.
După nașterea Emei îi