nu o voia.
Se uita la Grigore.
Aștepta.
De parcă avea nevoie de permisiunea lui.
Și imaginea aceea m-a durut mai tare decât palma dată peste mână.
— Silvia, mănâncă dacă vrei.
Ea a ridicat privirea spre mine.
— Nu mi-e chiar atât de foame.
Îmi cunoșteam fiica.
Mințea.
Grigore s-a lăsat satisfăcut pe spătar.
— Vedeți?
M-am uitat la el.
— Mai am o întrebare.
— Elena…
— De ce a purtat fiica mea mâneci lungi toată vara?
Silvia a încremenit.
Grigore nu.
— Pentru că așa îi place să se îmbrace.
— Și de ce m-a