frică.”
„Echipa de ce?”
Să uitat direct la mine.
„Mi-e frică să nu-mi pierd fiul.”
Tot corpul mi-a amorțit.
M-am uitat la Ștefan.
Acum se uită la mine.
Era acel oraș din calm în expresia lui.
Aproape ca și cum ar fi bănuit deja adevărul.
Sunt îndreptat(ă) spre el.
Încet.
Un pas.
Și apoi încă una.
Ștefan nu sa mișcat.
M-am ghemuit în fața lui.
De aproape, asemănarea era și mai imposibilă.
Acei ochi.
Acesta este un mic semn din naștere.
Forma nasului ei.
Curba bărbiei ei.
Mi-am ridicat