care încă păstra parfumul slab de iasomie, deși ea plecase dintre noi cu trei luni în urmă.
Fără să mă gândesc, am dus-o la față.
Pentru o secundă, am simțit că ea încă era aici.
„Mami… iar plângi?”
Am lăsat repede eșarfa jos.
Leo stătea în pragul ușii purtând șosete desperecheate și ținând o cutie de suc lipită de piept.
„Nu, dragule.”
„Îți este dor de bunica.”
„Da.”
S-a urcat lângă mine pe pat și atunci am observat.
Vopsea argintie.
Era uscată în cutele degetului său mare și întinsă pe