Fiica mea a umplut trei cărucioare cu cumpărături, iar când casiera a spus “4.500 de lei”, s-a întors spre mine și mi-a poruncit: “Plătește. E cel mai mic lucru pe care îl poți face pentru că locuiești cu noi.” Mi-am închis portofelul și am spus “Nu”. Ea încă nu știa ce aveam să fac după ce ieșeam din supermarket.

o cheltuială.

3.200 de lei.

Rata la creditul lor.

Cu doi ani înainte, Cătălin avusese probleme la serviciu.

Ștefania venise la mine plângând.

“Numai câteva luni, mamă. Până ne revenim.”

Câteva luni deveniseră doi ani.

Iar când situația lor financiară se îmbunătățise, nimeni nu-mi spusese:

“Mulțumim. De acum ne descurcăm.”

Dimpotrivă.

Plata devenise “contribuția mea pentru casă”.

M-am uitat la următoarea scadență.

Peste două zile.

Am anulat plata recurentă.

Nu cei 4.500 de lei din supermarket aveau să o surprindă cu adevărat pe Ștefania.

Ci faptul că mama