Fiica mea a dispărut la șaptesprezece ani, șaisprezece ani mai târziu, am

aproape imediat.

— Maria.

Am simțit că mă prăbușesc.

— Mara, am corectat-o. O chema Mara.

Femeia s-a uitat lung la mine.

— Sunteți mama ei?

Am dat din cap.

Atunci a spus ceva ce am așteptat șaisprezece ani să aud.

— Fiica dumneavoastră era în viață când a plecat de la mine.

M-am prins de spătarul scaunului.

Vie.

Mara fusese vie.

La câteva luni după ce eu începusem să-mi imaginez cele mai îngrozitoare lucruri, copilul meu încă respira, încă mergea, încă încerca să-și găsească un loc în lume.

— Unde s-a dus?

— Nu mi-a