aproape imediat.
— Maria.
Am simțit că mă prăbușesc.
— Mara, am corectat-o. O chema Mara.
Femeia s-a uitat lung la mine.
— Sunteți mama ei?
Am dat din cap.
Atunci a spus ceva ce am așteptat șaisprezece ani să aud.
— Fiica dumneavoastră era în viață când a plecat de la mine.
M-am prins de spătarul scaunului.
Vie.
Mara fusese vie.
La câteva luni după ce eu începusem să-mi imaginez cele mai îngrozitoare lucruri, copilul meu încă respira, încă mergea, încă încerca să-și găsească un loc în lume.
— Unde s-a dus?
— Nu mi-a