minute mai târziu, am oprit în fața blocului ei.
Nu m-a invitat sus.
Ca de obicei.
A rămas cu mâna pe clanță.
„Mai vorbim?” a întrebat, fără convingere.
Am zâmbit ușor.
Pentru prima dată… sincer.
„Nu.”
A clipit.
„De ce?”
„Pentru că eu nu caut o prietenă de plimbări.”
Am făcut o pauză.
„Eu caut o femeie.”
A coborât fără să mai spună nimic.
Am rămas câteva secunde în mașină.
Nu eram trist.
Nu eram nervos.
Eram… liniștit.
Pentru că, după două luni, în sfârșit nu mai aveam dubii.
Am