Deși știau că sunt sterilă, familia mirelui tot a cerut mâna mea

finalizat toate actele. Fiecare drum, fiecare hârtie cu datorie, fiecare semnătură părea o încercare, dar nu ne-am oprit. Într-o dimineață de primăvară, am primit în sfârșit vestea că putem s-o luăm acasă.

Când a intrat în apartament, Maria s-a oprit la ușă și a privit în jur. Apoi a alergat spre Călin, care o aștepta în genunchi, și i-a spus încet:

— Tati…

Nu știu dacă am mai plâns vreodată așa. Într-o clipă, tot ce pierdusem s-a transformat în lumină.

Au trecut ani de atunci. Maria a crescut, iar noi am