De fiecare dată când intram în cameră, bunicul îi ascundea repede mâinile fiicei mele sub pătură

ei erau lente.

Atente.

Uneori se oprea o fracțiune de secundă ca să-și amintească următorul semn.

David o privea.

La început părea nedumerit.

Apoi ochii i se măriră.

Emilia termină mesajul.

La mulți ani. Mă bucur că ești prietenul meu.

David își duse mâna la gură.

Apoi zâmbi.

Și îi răspunse prin semne.

Emilia se întoarse imediat spre mine.

— Mamă! Ce a spus?

Nu știam.

Dar în spatele nostru se auzi vocea tatălui meu.

— A spus: „Și eu mă bucur că ești prietena mea.”

M-am întors.

Tata venise cu mine