nouăzeci și unu de ani.
În ultimele săptămâni vorbea foarte puțin.
Într-o după-amiază, Emilia stătea lângă patul lui și îl ținea de mână.
El deschise ochii.
Pentru câteva secunde păru că nu știe cine eram.
Apoi o văzu pe Emilia.
Ridică încet o mână.
Degetele îi tremurau.
Făcu trei semne.
Emilia începu imediat să plângă.
După ce tata adormi, am întrebat-o:
— Ce ți-a spus?
Ea își șterse obrajii.
— „Sunt mândru de tine.”
După înmormântare am găsit cartea veche în sertarul lui.
Pe prima pagină era scris un nume:
Maria, 1942.