De fiecare dată când intram în cameră, bunicul îi ascundea repede mâinile fiicei mele sub pătură

nouăzeci și unu de ani.

În ultimele săptămâni vorbea foarte puțin.

Într-o după-amiază, Emilia stătea lângă patul lui și îl ținea de mână.

El deschise ochii.

Pentru câteva secunde păru că nu știe cine eram.

Apoi o văzu pe Emilia.

Ridică încet o mână.

Degetele îi tremurau.

Făcu trei semne.

Emilia începu imediat să plângă.

După ce tata adormi, am întrebat-o:

— Ce ți-a spus?

Ea își șterse obrajii.

— „Sunt mândru de tine.”

După înmormântare am găsit cartea veche în sertarul lui.

Pe prima pagină era scris un nume:

Maria, 1942.