bufnește plânsul.
După toate lucrurile pe care ni le spuseserăm, tata mă suna să mă întrebe de cauciucuri.
— Da.
— Ce marcă ai pus?
I-am spus.
— Sunt bune, a mormăit. Să verifici presiunea.
— O verific.
Altă pauză.
Așteptam.
Poate un „îmi pare rău”.
Poate un „am exagerat”.
N-a venit.
Dar nici întrebarea despre copii n-a venit.
— Radu ce face?
— Bine.
— Muncește mult?
— Ca de obicei.
— Bine.
Și chiar înainte să închidă, a spus:
— Să aveți grijă de voi.
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche după ce convorbirea se terminase.