Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

sunt eu acasă și citesc, nu ca să creadă cineva că e cineva. Iar când sting și rămân pe întuneric în bucătărie, cu o cană de ceai, nu mai e frică în întunericul ăla. E doar liniște. Casa mea, curentul pe numele meu, ușa vopsită de mine.

Uneori mă gândesc la băieții aceia cu veste galbene, care au plecat convinși că mi-au făcut un rău. N-au știut niciodată că, în seara în care mi-au stins becul, mi-au aprins altceva, care nu se mai stinsese de 9 ani.

Voi câți ani