sunt eu acasă și citesc, nu ca să creadă cineva că e cineva. Iar când sting și rămân pe întuneric în bucătărie, cu o cană de ceai, nu mai e frică în întunericul ăla. E doar liniște. Casa mea, curentul pe numele meu, ușa vopsită de mine.
Uneori mă gândesc la băieții aceia cu veste galbene, care au plecat convinși că mi-au făcut un rău. N-au știut niciodată că, în seara în care mi-au stins becul, mi-au aprins altceva, care nu se mai stinsese de 9 ani.
Voi câți ani