transmise.
Niciuna nu ajunsese la el.
Pe una dintre ele era o notă administrativă:
„Predată familiei adoptive.”
Daniel ridică ochii spre Tereza.
— Le-ai primit.
Ea nu mai putu nega.
— Da.
— Și le-ai păstrat?
— Da.
— Optsprezece ani?
— Daniel…
— Optsprezece ani.
Vocea lui nu era ridicată.
Tocmai asta o făcea mai grea.
Câteva zile mai târziu, Daniel îi aduse Valeriei scrisorile.
Ea recunoscu imediat scrisul copilăresc.
Prima începea:
„Daniel, nu știu dacă o să primești asta, dar am desenat din nou.”
Valeria nu reuși să termine.
Își acoperi gura și începu să