să-l las așa, în drum.
La auzul acelor cuvinte, Tomiță tremură. Își strânse medalionul la piept, de parcă ar fi vrut să-și țină mama lângă el.
Raluca îl acoperi cu brațul, ca o cloșcă ce-și apără puiul.
— Pe copilul ăsta nu-l ia nimeni cu forța, spuse ea. E ud, flămând și speriat. Și până nu aflăm tot, rămâne la mine.
Bărbatul o privi lung. Era vizibil obosit, copleșit. În loc să ridice tonul, oftă greu și dădu din cap.
— Bine, dar vreau să stau de vorbă cu voi.
Au intrat