Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

Ea mi-a legat prima dată șireturile. Ea m-a dus de mână în prima zi de școală, cu un ghiozdan mai mare decât mine.

Părinții mei existau duminica, la telefon.

La ora 12 fix suna aparatul din perete, iar bunica îmi făcea semn cu mâna, grăbită: „Vino, vino, e mama!”

Cinci minute. Atât.

— Ești cuminte, Robert? mă întreba o voce caldă, dar străină.

— Da, șopteam eu.

— Ne e tare dor de tine. Vin curând.

Dădeam din cap, deși ea n-avea cum să mă vadă, și îi întindeam repede bunicii telefonul, ușurat.