să poată răspunde, ușa s-a deschis și un avocat înalt, cu o servietă din piele maro, a intrat în salon. Îl recunoșteam din știrile locale. Se numea Gabriel Ortega și îl reprezenta pe Mateo Salazar de peste douăzeci de ani.
El nu s-a uitat la Esteban. S-a uitat la mine.
— Valeria Mendoza?
— Da.
A scos din servietă o fotografie veche, îndoită pe mijloc. Era mama mea, mult mai tânără, stând lângă un bărbat care avea exact aceeași privire ca Mateo.
— Unde ați găsit asta? am întrebat.
— În mașina domnului Salazar.