zis mare lucru. Nu trebuia. Băiatul meu se întorsese acasă nu doar cu mașina — se întorsese cu totul, până la rădăcina din care fusese scos.
Peste doi ani, la master, chiar am strigat. Din primul rând. „Bravo, dragu’ mamii!”, cu tot Maramureșul din gura mea. Și el, sus pe scenă, cu hârtia în mână, în loc să se facă mic, s-a întors spre mine și a strigat înapoi, de față cu toată aula:
— Mulțam, mamă!
„Mulțam.” Cuvântul de-acasă. Pe care-l uitase la oraș și pe care și-l luase înapoi.
Voi