buzunarele. Cheile apartamentului, portofelul, telefonul. Tot ce pretinsese că îi aparține dispăru într-o pungă transparentă.
Când trecu pe lângă mine, se opri.
— Mara, nu lăsa să mă distrugă.
— Nu eu te-am distrus.
— Tu ești soția mea.
— Nu. Sunt femeia pe care ai încercat să o lași fără nimic.
Elena începu să plângă fără zgomot. Bianca rămase singură pe bancă, cu poșeta lipită de abdomen și cu privirea pierdută.
Credeam că aceea era răsturnarea de care avusesem nevoie. Dar, la ora douăsprezece fără zece, procurorul primi un apel și se îndepărtă