deplină.
A cerut să învețe să fie tată.
Am acceptat treptat.
Nu pentru că îl uitasem pe bărbatul care mă rănise, ci pentru că vedeam un om care, în sfârșit, nu mai fugea de consecințe.
Într-o seară de noiembrie, la opt luni după operație, eram în noul nostru apartament. Aveam un loc de muncă la o librărie din centru, începusem să dorm câte patru ore legate și învățasem să nu tresar la fiecare apel necunoscut.
Matei desena pe podea.
Ilinca dormea în brațele mele.
— Mamă, a spus el, de ce