mine, dispărea.
— Tu nu ești prețul care vine împreună cu sora ta.
Iacob nu mă privi.
— Așa se simțea.
Atunci Iosifina, care ascultase fără să înțeleagă totul, se ridică de pe covor și veni lângă fratele ei.
— De ce plângi?
— Sunt bine.
— Nu ești.
Îi puse în brațe unul dintre cuburile ei.
— Uite. Îți dau casa.
Toți trei am început să râdem printre lacrimi.
Iacob o luă în brațe.
Iar eu am înțeles în acel moment ceva ce nu pricepusem în prima lună.
Valiza lui împachetată nu însemna