”Am 60 de ani. Și, pentru prima dată în viață, simt că parcă nu mai exist cu adevărat” – continuarea

vorbă. Dar toți trec în grabă. Au treburile lor, viețile lor. Iar eu… doar stau. Respir. Îmi aduc aminte.

Ce am greșit? De ce s-a depărtat familia mea? Eu i-am crescut singură. Soțul m-a lăsat devreme. Am lucrat în ture duble, am gătit, am călcat uniforme, am stat lângă ei când erau bolnavi. N-am băut, n-am luat-o razna — tot ce-am făcut a fost pentru ei. Și acum? Acum nu mai sunt nimic.

Nu cer milă. Caut un răspuns. Am fost oare o mamă atât de rea? Sau poate așa e