Parfumul acela îl lovise mai puternic decât și-ar fi imaginat.
— Hai, intră, Vali. Ce stai acolo?
Vocea.
Calmă.
Liniștită.
Puțin mai gravă decât și-o amintea.
În ea nu era nici reproș, nici bucurie exagerată.
Doar o voce cunoscută.
Pe pridvor stătea Ana.
Nu o mai văzuse de treizeci de ani.
Când se întâlniseră ultima dată, ea avea treizeci și doi de ani.
Acum avea șaizeci și doi.
Trecuse o viață întreagă.
Se schimbase mult.
Îmbătrânise.
Se îngrășase.
Părul îi albise aproape complet.
Ridurile adânci îi brăzdau fața.
Mâinile îi erau bătătorite de muncă, cu venele ieșite în relief.
Purta cizme de cauciuc.
Peste rochie avea un halat vechi din bumbac.
Pe cap purta un batic decolorat.
Doar ochii rămăseseră la fel.
Cenușii.
Luminoși.
Cu aceeași privire ușor mijită pe care Victor și-o amintea din copilărie.
Așa îl privea când spărgea borcanul cu dulceață.
Când o mințea că luase o notă mică.
Și când plecase pentru ultima dată spre oraș.
— Bună ziua, Anuța, a spus el încet.
— Bună ziua, Vali…
Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine
Vezi mai puţin
