știam că ai dreptate.
M-am întors spre el.
— Atunci de ce nu spuneai nimic?
A privit podeaua.
— Pentru că era mai ușor.
Răspunsul m-a durut.
Dar era sincer.
— Mama se supără, plânge, îmi amintește câte a făcut pentru mine. Tu încercai să fii rezonabilă. Și atunci…
— Atunci mă sacrificai pe mine.
A închis ochii.
— Da.
Am rămas amândoi tăcuți.
— Să nu mai faci asta, Cătălin.
— Nu mai fac.
— Nu vreau să mă aperi doar când ajung să nu mai pot. Vreau să nu mă lași să ajung acolo.
A dat