Era Maria.
Fiica mea.
Ținea în mână ghiozdanul pe care îl uitase dimineață în mașina mea.
— Mamă? Ce faci aici?
S-a oprit când a văzut-o pe Rozalia.
Cele două s-au privit câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi Rozalia a izbucnit în lacrimi.
— Doamne… seamănă atât de mult cu mine…
Maria m-a privit speriată.
— Cine este?
Am tras adânc aer în piept.
— Cred că… trebuie să aflăm împreună.
Rozalia și-a șters ochii.
— Nu am vrut niciodată să vă rănesc.
A început să povestească.
Cu