Fără acoperiș deasupra capului după ce am ieșit din închisoare, m-am mutat într-o peșteră ascunsă

Ana nu a mai spus nimic. A dat din cap ușor și s-a întors, simțind cum i se strânge pieptul. Pașii îi erau grei, dar nu s-a oprit. Nu mai avea unde să se întoarcă.

 

A mers fără țintă pe ulițele satului, evitând privirile oamenilor. Unii o recunoșteau vag, șușoteau. Alții doar se uitau lung, de parcă ar fi văzut o străină.

 

Spre seară, frigul a început să muște. Cerul se înroșea, iar ea nu avea niciun loc unde să doarmă. Atunci și-a amintit de poveștile din copilărie.