M-am apropiat de birou.
Prima coloană avea data fiecărui transfer făcut de mine.
A doua, suma.
A treia purta titlul:
„Casă.”
Dar, după câteva rânduri, ceva nu se potrivea.
— Ce înseamnă inițialele astea?
Dani își trase un scaun.
— Continuă.
Am întors pagina.
6.000 lei — Victoria — 1 martie.
Lângă sumă:
„Cont economii D.”
Altă lună:
6.000 lei — Victoria — 1 aprilie.
„D. facultate.”
Mai jos:
8.500 lei — Victoria — reparație acoperiș.
Dar în coloana următoare scria:
„Depozit D.”
M-am uitat la fratele meu.
— Dani…
El avea lacrimi în ochi.
— Sunt eu.
Nu înțelegeam.
— Ce?
— „D”. Eu sunt.
M-am așezat.
Dani descoperise caietul cu două zile înainte, într-un dulap încuiat din biroul tatei.
După ce mă găsise, începuse să pună întrebări.
De ce îi trimisesem bani?
Cât?
De ce încetasem?
Părinții noștri îi spuseseră întotdeauna o poveste complet diferită.
Că eu trimisesem „din când în când câte ceva”.
Că apoi devenisem egoistă.
Că ei se sacrificaseră financiar ca Dani să termine facultatea și să-și cumpere prima mașină.
Realitatea era alta.
O parte importantă din banii pe care îi trimisesem timp de șase ani fusese pusă deoparte pentru el.
Taxe de facultate.
Chirie.
Mașină.
Un avans pentru primul lui apartament.
— Nu am știut, spuse.
— Cât?
Își șterse ochii.
— Aproape 190.000 de lei.
Am rămas fără aer.
Nu pentru că părinții mei îl ajutaseră pe Dani.
Aș fi făcut-o și eu.
Dacă m-ar fi întrebat.
Problema era că mie îmi spuseseră că centrala se stricase.
Că acoperișul avea infiltrații.
Că tata rămăsese fără mașină.
Că nu aveau bani pentru facturi.
Unele probleme fuseseră reale.
Multe nu.
— Mai este ceva, spuse Dani.
Întoarse câteva pagini.
În ultimii doi ani înainte să opresc transferurile apărea o altă inițială.
„R.”
— Cine este R?
— Nu știu sigur.
Dar bunica Iunia știa.
Am mers la ea în dimineața următoare.
Când i-am arătat caietul, a închis ochii.
— Robert.
— Cine este Robert?
Bunica se uită spre mine.
— Fratele tatălui tău.
Unchiul Robert avusese o mică firmă care intrase în dificultate.
Părinții mei îi împrumutaseră bani ani întregi.
Din banii mei.
Fără să-mi spună.
— De ce nu mi-ai răspuns niciodată la felicitări? am întrebat-o apoi.
Asta mă durea aproape mai mult decât banii.
Bunica se ridică încet și aduse dintr-un sertar o cutie.
Înăuntru erau felicitările mele.
Toate.
Deschise una.
Pe plic exista adresa mea completă.
— Mama ta venea aici în fiecare decembrie, spuse bunica. Îmi aducea felicitarea personal.
Am încremenit.
— Personal?
— Da.
— Atunci avea adresa mea.
— Întotdeauna a avut-o.
Mi s-a făcut frig.
Mama le spusese oamenilor că nu știa unde eram.
Îl trimisese pe Dani să mă „găsească”.
Dar adresa mea ajunsese în mâinile ei în fiecare an.
— De ce nu mi-ai scris?
Bunica începu să plângă.
— Am scris.
Scoase alte plicuri.
Unele erau încă sigilate.
— I le dădeam mamei tale să le trimită. Spunea că este mai simplu, pentru că ea oricum merge la poștă.
Nu ajunsese niciunul la mine.
În dimineața următoare, biserica era plină.
Mama stătea în primul rând.
Când am intrat cu fiica mea de mână, s-a întors.
Pentru o secundă, fața i s-a luminat.
Apoi l-a văzut pe Dani în spatele meu.
Ținea caietul.
Zâmbetul ei dispăru.
După slujbă urma momentul în care mama plănuise să vorbească despre „întoarcerea” mea.
S-a ridicat în fața oamenilor.
— După patru ani de rugăciuni, fiica mea s-a întors în sfârșit acasă…
— Mamă.
Vocea mea nu era puternică.
Dar încăperea deveni tăcută.
— Nu m-am întors acasă. Am venit să-mi vizitez bunica.
Mama rămase nemișcată.
— Victoria, putem discuta asta după…
— Și nu am dispărut.
Am văzut oameni întorcându-se unii spre alții.
— Te rog, spuse mama.
— Ai avut adresa mea în fiecare an.
Fața ei se albi.
Dani veni lângă mine.
— Și eu am văzut felicitările, mamă.
Tata se ridică.
— Nu este locul potrivit.
M-am uitat la el.
— Timp de patru ani, locul acesta a fost suficient de potrivit ca să le spuneți oamenilor că v-am abandonat.
N-a mai spus nimic.
Nu am citit în fața tuturor fiecare sumă din caiet.
Nu voiam spectacol.
Nu venisem să-mi umilesc părinții.
Dar nici nu aveam să particip la încă o minciună.
— Am încetat să trimit bani pentru că eram însărcinată, am spus. Pentru că partenerul meu tocmai murise. Pentru că medicul îmi spusese că stresul îmi afecta sarcina. Am încercat să-i spun mamei. A închis telefonul.
Mama începu să plângă.
— Nu știam!
— Exact. Pentru că nu ai întrebat.
Apoi Dani spuse ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Iar o mare parte din banii pe care Victoria îi trimitea au fost folosiți pentru mine fără ca niciunul dintre noi să știe adevărul.
Se auziră murmure.
Mama se întoarse spre el.
— Am făcut totul pentru familie!
