Nu era doar o asemănare.
Era ea.
Aceiași ochi mari, căprui. Aceeași mică aluniță de lângă buza de sus. Până și felul în care își ținea umerii, ușor strânși, ca atunci când era copil și se simțea stingheră.
Mi s-au înmuiat picioarele și m-am prins de tocul ușii.
„Nu… nu se poate…”, am murmurat.
Femeia — Andreea — s-a oprit la câțiva pași de mine. Avea lacrimi în ochi.
„Mamă…”, a spus încet.
Vocea.
Era vocea ei.
Am simțit cum îmi bubuie inima în piept, de parcă voia să iasă afară. În clipa următoare, m-am apropiat fără să mai gândesc și i-am atins fața cu mâinile tremurânde.
Era caldă.
Vie.
Nu un vis. Nu o nălucă.
„Tu… tu ai murit… eu te-am ținut în brațe…”, am spus, aproape fără glas.
Doctorul s-a apropiat încet.
„Doamnă, vă rog să vă așezați. Știu că este mult de dus”, a spus el calm.
Ne-am așezat amândouă pe marginea patului. Eu nu puteam să-mi dezlipesc ochii de la ea. Îmi era frică să clipesc, ca să nu dispară.
„Nu am murit, mamă…”, a spus Andreea, cu vocea tremurată. „Cel puțin… nu atunci.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
