Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Am rămas în pragul casei Ilenei fără să mă pot mișca.
— Ce vrei să spui că nu tu m-ai vrut departe?
Soacra mea s-a uitat lung la mine.
— Exact ce ai auzit, Elena. Eu n-am încetat niciodată să vreau să faci parte din familia mea.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Nicolae mi-a spus că mă disprețuiești. Că ai spus că nu sunt suficient de bună pentru el.
Ileana a închis ochii.
— Iar mie mi-a spus că tu nu mai vrei să mă vezi. Că te-ai săturat să mă amestec în căsnicia voastră.
Am rămas cu privirea fixată asupra ei.
Ani întregi o considerasem femeia care încercase să ne distrugă familia.
— De ce ar fi făcut Nicolae asta?
— Intră.
În sufragerie, aproape nimic nu se schimbase. Aceeași mobilă veche, aceleași fotografii de familie.
Ileana a deschis un sertar și a scos un teanc de plicuri legate cu o panglică.
— Le-am păstrat.
Mi-a întins primul plic.
Era adresat mie.
Numele meu era scris de mâna Ilenei.
Dar eu nu primisem niciodată scrisoarea.
Am deschis-o.
„Elena, nu înțeleg de ce nu mai vrei să vorbești cu mine. Dacă te-am rănit cu ceva, spune-mi. Nu vreau să-mi pierd fiul, dar nici pe tine.”
Am ridicat privirea.
— N-am văzut asta niciodată.
— Știu.
— Cum?
— Pentru că Nicolae venea aici.
Mi s-a tăiat respirația.
— Cât de des?
— Aproape în fiecare lună.
M-am ridicat brusc.
— Nu se poate. Îmi spunea că merge la pescuit sau că are treabă.
Ileana a zâmbit amar.
— Uneori venea aici.
Atunci am înțeles de ce GPS-ul numea locul acesta „Acasă”.
Dar încă nu înțelegeam de ce.
— De ce ne-a ținut separate?
Ileana s-a uitat spre un tablou de pe perete.
O pictură cu o casă de țară.
Mi-am apropiat fața.
În colț era o semnătură.
A mea.
— De unde ai asta?
— Mi-ai dăruit-o acum mai bine de treizeci de ani.
Uitase complet de ea.
În tinerețe pictam.
Pictam ore întregi.
Până când viața, casa și căsnicia ocupaseră tot spațiul.
— Tu aveai talent, Elena. Și eu ți-am spus asta.
Mi-am amintit.
Ileana fusese cea care mă încurajase să-mi expun tablourile.
Nicolae spusese că mama lui doar încearcă să mă facă să-mi neglijez familia.
— A existat și o galerie, continuă ea. Un om voia să-ți expună lucrările.
Am râs fără urmă de veselie.
— Nu. Mi-au spus că nu sunt suficient de bune.
Ileana a încremenit.
— Cine ți-a spus?
N-a trebuit să răspund.
Amândouă știam.
Ileana s-a ridicat și a adus o cutie veche.
