Am rămas nemișcată.
Nu-mi venea să cred că omul care nu-și ceruse iertare niciodată nimănui stătea acum în genunchi în fața bărbatului pe care, cu câteva secunde înainte, îl numise „un nimeni”.
— Iartă-mă… a șoptit tata cu glasul frânt.
L-am privit pe Andrei. Părea la fel de surprins ca mine.
— Ne cunoaștem? a întrebat el calm.
Tata și-a ridicat încet privirea.
— Tu nu mă recunoști. Au trecut aproape treizeci de ani.
În sufragerie s-a așternut o liniște apăsătoare.
Tata s-a ridicat cu greu și s-a așezat pe canapea.
— Când eram