Partea 2-a, continuarea poveștii
— Marcel, după pauză pleci la spital.
Muncitorul l-a privit nedumerit.
— Cum adică să plec? Mai avem de turnat placa.
— O turnăm și fără tine astăzi.
— Dar ziua de muncă…
— Rămâne plătită.
Marcel a dat imediat din cap.
— Domnule Daniel, nu vreau milă.
Patronul l-a privit serios.
— Nici nu-ți ofer milă. Lucrezi aici de aproape opt ani. Știi de câte ori ai lipsit?
Marcel s-a gândit.
— Nu știu… foarte rar.
— De două ori. Știu pentru că m-am uitat înainte să vin aici.
Marcel a rămas tăcut.
Daniel și-a coborât privirea spre pâinea rămasă pe șervet.
— Tata a fost zidar, a spus el după câteva clipe. Când eram copil, venea acasă exact așa cum ești tu acum. Haine pline de ciment, mâini crăpate și câte o bucată de pâine rămasă prin buzunar.
Marcel îl asculta fără să spună nimic.
— Mama îl întreba de ce n-a mâncat. El spunea mereu că nu i-a fost foame. Abia mai târziu am înțeles adevărul. Uneori păstra mâncarea pentru noi.
Daniel a privit spre clădirea neterminată.
Firma îi purta numele. El semna contractele, negocia proiectele și încasa profiturile.
Dar oamenii din fața lui ridicau clădirile.
Oameni care veneau la muncă după nopți nedormite, cu rate, copii bolnavi și probleme despre care nimeni nu îi întreba.
— Cred că am uitat de unde am plecat, a spus încet.
Marcel a încercat să zâmbească.
— Se mai întâmplă.
Daniel și-a pus sacoul pe braț.
— Mergi la fata ta.
— Și mâine?
— Mâine stai cu familia.
— Dar salariul…
— Va fi plătit. Te întorci când copilul e bine.
Marcel și-a frecat palmele pline de praf, vizibil tulburat.
— Nu știu cum să vă mulțumesc.
— Fă-te că nu m-ai văzut mâncând pateul ăla ieftin.
Marcel a râs pentru prima dată în acea zi.
Daniel a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit.
— Și încă ceva.
S-a întors spre șeful de echipă.
— De luni vreau masă caldă pentru toată lumea de pe șantier. În fiecare zi. Din partea firmei.
Câțiva muncitori s-au uitat unul la altul, convinși că nu auziseră bine.
Marcel a ridicat felia de pâine.
— Din cauza prânzului meu?
