Aveam 4 luni când mama și tata au urcat în autocarul spre Italia. „Un an, doi maximum”, i-au promis bunicii, în timp ce eu dormeam în brațele ei, înfășat într-o păturică galbenă.
Nu-mi amintesc plecarea. Îmi amintesc, în schimb, palma bunicii Marioara pe fruntea mea fierbinte și feliile reci de cartof pe care mi le lipea de tâmple când făceam febră. Îmi amintesc mirosul de pâine caldă în bucătăria ei mică, dintr-un sat de lângă Vaslui.
Ea m-a învățat să merg, ținându-mă de bretelele salopetei prin curtea plină de găini.