”Dacă cânți la pian, îți dau restaurantul ăsta”

Ana s-a așezat pe scaunul de la pian cu spatele drept, deși genunchii îi tremurau. În spate, bucătăria fierbea. Oalele clocoteau, comenzile se adunau, dar nimeni nu mai mișca un deget. Toți așteptau.

Maria cântase înaintea ei. Corect. Tehnic. Fără greșeală. Aplauze politicoase, zâmbete calculate.

Acum era rândul Anei. A atins clapele.

Pentru o clipă, sala a dispărut.

Nu mai era restaurantul scump din centrul Bucureștiului. Nu mai era Mihai. Nu mai erau oamenii cu costume scumpe. Era doar ea.

Și pianul vechi din casa bunicii, dintr-un sat mic de