Nu am dormit deloc în noaptea aceea.
Am rămas pe scaunul din salonul de observație, privind monitorul care urmărea respirația lui Ștefan. De fiecare dată când liniile se mișcau regulat, simțeam că pot respira și eu.
Dimineața, Alexandru a intrat cu două cafele.
Mi-a întins una fără să spună nimic.
— Mulțumesc — am murmurat.
A dat din cap și s-a așezat vizavi de mine.
Pentru câteva minute am stat în tăcere.
— Când vor veni rezultatele? am întrebat.
— Testele preliminare, astăzi. Analiza genetică completă, în câteva zile.
L-am privit atent.
Părea obosit.
Mai obosit decât îl văzusem vreodată.
— Chiar crezi că există o legătură?
Alexandru și-a frecat tâmplele.
— Nu știu ce să cred.
A fost prima dată când l-am auzit recunoscând asta.
Trei zile mai târziu, m-a sunat personal.
— Mariana, trebuie să vii la clinică.
Tonul lui era atât de serios încât am simțit cum îmi îngheață sângele.
Am ajuns în mai puțin de douăzeci de minute.
Alexandru mă aștepta în cabinet.
Pe birou era un dosar deschis.
— Ștefan este stabil — a spus imediat. — Vreau să știi asta înainte de orice.
Am închis ochii pentru o clipă.
— Și restul?
A împins dosarul spre mine.
— Modificarea genetică este aceeași.
— Ce înseamnă asta?
A inspirat adânc.
— În familia mea există o mutație rară. Bunicul meu a avut-o. Tatăl meu a avut-o. Eu o am.
Mi-am simțit pulsul în urechi.
— Și Ștefan?
— Și el.
Nu mai auzeam nimic.
Doar propria respirație.
— Este posibil să fie o coincidență? am întrebat.
Alexandru a tăcut câteva secunde.
— Extrem de puțin probabil.
— Cât de puțin?
— Aproape imposibil.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
Pentru că adevărul pe care îl evitasem ani întregi începea să prindă formă.
În urmă cu șase ani, eu și Alexandru ne despărțiserăm după o perioadă dificilă. Certuri, neînțelegeri, orgolii.
La scurt timp după separare, îl cunoscusem pe Radu.
Iar când am aflat că sunt însărcinată, am presupus că el este tatăl.
Nu făcusem niciodată calculele cu adevărat.
Nu verificasem datele.
Eram prea preocupată să reconstruiesc o viață care se prăbușea.
— Vrei să faci testul de paternitate? m-a întrebat Alexandru.
Am ridicat privirea spre el.
Nu mai era urmă de aroganță pe chipul lui.
Doar teamă.
Aceeași teamă pe care o simțeam și eu.
O săptămână mai târziu, am primit răspunsul.
99,99%.
Alexandru era tatăl lui Ștefan.
Am citit rezultatul de trei ori.
Apoi am început să plâng.
Nu din fericire.
Nu din tristețe.
Ci din cauza tuturor anilor pierduți.
În seara aceea, Alexandru a venit la mine acasă.
Ștefan construia un castel din cuburi în sufragerie.
— Bună, doctore! a strigat el.
Alexandru a zâmbit.
— Bună, campionule.
S-a așezat lângă el pe covor.
Timp de o oră au construit turnuri, poduri și ziduri.
Iar eu i-am privit de pe canapea.
Era ceva în gesturile lor.
În felul în care râdeau.
În felul în care își înclinau capul identic când se concentrau.
Lucruri pe care nu le observasem niciodată.
Sau poate nu vrusesem să le observ.
Câteva luni mai târziu, tratamentul lui Ștefan funcționa foarte bine.
Crizele respiratorii deveniseră rare.
Alerga din nou.
