Colonelul Ionescu a intrat în sală exact în momentul în care Maria a rostit acele cuvinte.
Nu țipa.
Nu plângea.
Nu părea speriată.
Era calmă, de parcă știa ceva ce nimeni altcineva nu știa.
— Ce adevăr? a întrebat colonelul, făcând semn gardienilor să se oprească.
Maria și-a ridicat privirea spre el.
— Adevărul despre noaptea în care mama a murit.
În sală s-a lăsat o liniște grea.
Ion respira sacadat.
Încerca să se țină pe picioare, dar genunchii îi tremurau.
— Vorbește, copilă, a spus colonelul, cu o voce mai blândă decât