Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Am rămas în pragul casei Ilenei fără să mă pot mișca.
— Ce vrei să spui că nu tu m-ai vrut departe?
Soacra mea s-a uitat lung la mine.
— Exact ce ai auzit, Elena. Eu n-am încetat niciodată să vreau să faci parte din familia mea.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Nicolae mi-a spus că mă disprețuiești. Că ai spus că nu sunt suficient de bună pentru el.
Ileana a închis ochii.
— Iar mie mi-a spus că tu nu mai vrei să mă vezi. Că te-ai săturat să mă amestec în căsnicia voastră.
Am rămas cu privirea fixată asupra ei.
Ani întregi o considerasem femeia care încercase să ne distrugă familia.
— De ce ar fi făcut Nicolae asta?
— Intră.
În sufragerie, aproape nimic nu se schimbase. Aceeași mobilă veche, aceleași fotografii de familie.
Ileana a deschis un sertar și a scos un teanc de plicuri legate cu o panglică.
— Le-am păstrat.
Mi-a întins primul plic.
Era adresat mie.
Numele meu era scris de mâna Ilenei.
Dar eu nu primisem niciodată scrisoarea.
Am deschis-o.
„Elena, nu înțeleg de ce nu mai vrei să vorbești cu mine. Dacă te-am rănit cu ceva, spune-mi. Nu vreau să-mi pierd fiul, dar nici pe tine.”
Am ridicat privirea.
— N-am văzut asta niciodată.
— Știu.
— Cum?
— Pentru că Nicolae venea aici.
Mi s-a tăiat respirația.
— Cât de des?
— Aproape în fiecare lună.
M-am ridicat brusc.
— Nu se poate. Îmi spunea că merge la pescuit sau că are treabă.
Ileana a zâmbit amar.
— Uneori venea aici.
Atunci am înțeles de ce GPS-ul numea locul acesta „Acasă”.
Dar încă nu înțelegeam de ce.
— De ce ne-a ținut separate?
Ileana s-a uitat spre un tablou de pe perete.
O pictură cu o casă de țară.
Mi-am apropiat fața.
În colț era o semnătură.
A mea.
— De unde ai asta?
— Mi-ai dăruit-o acum mai bine de treizeci de ani.
Uitase complet de ea.
În tinerețe pictam.
Pictam ore întregi.
Până când viața, casa și căsnicia ocupaseră tot spațiul.
— Tu aveai talent, Elena. Și eu ți-am spus asta.
Mi-am amintit.
Ileana fusese cea care mă încurajase să-mi expun tablourile.
Nicolae spusese că mama lui doar încearcă să mă facă să-mi neglijez familia.
— A existat și o galerie, continuă ea. Un om voia să-ți expună lucrările.
Am râs fără urmă de veselie.
— Nu. Mi-au spus că nu sunt suficient de bune.
Ileana a încremenit.
— Cine ți-a spus?
N-a trebuit să răspund.
Amândouă știam.
Ileana s-a ridicat și a adus o cutie veche.
Din ea a scos o copie a unei scrisori.
Era adresată unei galerii.
Am recunoscut imediat scrisul lui Nicolae.
„Soția mea vă mulțumește pentru interes, dar nu dorește să continue. Pictura este doar un hobby și familia ei este prioritatea.”
M-am așezat.
Eu nu scrisesem acele cuvinte.
Nici măcar nu știusem că primisem oferta.
— De ce? am șoptit.
— Pentru că Nicolae voia să fie centrul vieții tale.
Ileana s-a așezat lângă mine.
— Când te-am încurajat să pictezi, a început să-mi spună că mă bag în căsnicia lui. Când am insistat, ne-a pus una împotriva celeilalte.
Mi-au revenit în minte zeci de momente.
„Nu conduce, Elena.”
„Lasă că rezolv eu.”
„Nu ai nevoie să muncești.”
„De ce să pierzi timpul cu pictura?”
Lucruri pe care le confundasem ani întregi cu grija.
— Și totuși ai continuat să-l primești aici.
Ileana a privit spre fotografia fiului ei.
— Era copilul meu. Am sperat mereu că într-o zi îți va spune adevărul.
— Nu mi l-a spus.
— Știu.
Pentru prima dată după moartea lui Nicolae, am plâns altfel.
Nu de dor.
