Plângeam pentru femeia care fusesem și pentru toate lucrurile la care renunțasem fiind convinsă că nu eram în stare să le fac.
Ileana mi-a strâns mâna.
— Ai venit singură până aici?
Am dat din cap.
— Și ai luat permisul la 62 de ani?
— Din prima.
A început să râdă printre lacrimi.
— Atunci măcar într-o privință ai aflat deja adevărul fără ajutorul meu.
— Care?
— Că Nicolae s-a înșelat în privința ta.
M-am uitat spre tabloul de pe perete.
— Mai ai culori?
Ileana a zâmbit.
— Am păstrat mai mult decât culori.
Într-o cameră din spate se aflau trei dintre tablourile mele vechi.
Le păstrase peste treizeci de ani.
În săptămânile următoare am început să merg la ea aproape în fiecare duminică.
Singură.
Cu mașina.
La început drumul mă speria.
Apoi a devenit drumul meu preferat.
Într-o zi, am oprit la un magazin și mi-am cumpărat pensule, pânze și culori.
Am pictat din nou.
Primul tablou a ieșit prost.
Al doilea, ceva mai bine.
La al treilea am pierdut noțiunea timpului.
Exact ca în tinerețe.
Câteva luni mai târziu, fiica mea a venit în vizită și a rămas privind tablourile.
— Mamă… tu le-ai făcut?
— Da.
— De când pictezi?
Am zâmbit.
— De când mi-am amintit că pot.
N-am aruncat lucrurile lui Nicolae și nici n-am încercat să transform patruzeci de ani de căsnicie într-o singură poveste urâtă.
Îl iubisem.
Dar am încetat să mai confund iubirea cu adevărul.
Uneori omul care spune că te protejează te poate convinge, puțin câte puțin, că lumea este prea grea pentru tine.
Că nu poți conduce.
Că nu poți picta.
Că nu te poți descurca fără el.
Într-o duminică, când am ajuns la Ileana, GPS-ul m-a întrebat dacă vreau să continui spre destinația salvată.
Pe ecran scria din nou:
„Acasă”.
De data aceasta am zâmbit.
Am șters destinația.
Apoi am introdus adresa mea.
Și am salvat-o sub același nume.
„Acasă”.
Pentru că la 62 de ani învățasem, în sfârșit, că nu Nicolae, nu un GPS și nici altcineva avea dreptul să hotărască pentru mine unde este locul meu.
